Grigore Alexandrescu

GRIGORE ALEXANDRESCU s-a născut la Târgoviste, în anul 1810, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. A ramas orfan insa inca de la inceput se remarca printr-o inteligenta aparte reusind sa invete limba greaca si franceza intr-un timp foarte scurt.

O vreme, a fost ofiter, dar a demisionat (1837).Datorita unor opere care atacau indirect regimul politic existent a fost la inchisoare pentru o perioada de timp.  
In anul 1848 a fost redactor al ziarului Poporul Suveran.

Poetul liric scrie, mai intai, meditatii romantice, sub influenta lui Lamartine. Tonul este sumbru. Cea mai reusita este Umbra lui Mircea la Cozia (facuse o calatorie in Oltenia, cu prietenul I. Ghica).

Este considerat primul fabulist autentic din literatura romana, scriind aproximativ 40 de fabule, in care prezinta adevarul cu subanteles, din cauza cenzurii si reactiilor nefaste a autoritatilor din acea vreme .

 
Amanunte exacte legate de viata lui Grigore Alexandrescu nu sunt cunoscute, elaborarea biografiei acestuia gravitand in jurul unei scrisori catre I.Ghica din care sunt desprinse punctual anumite aspecte. 
Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut serviciul la Focşani, că, demisionând în 1837, s-a întors în Bucureşti şi că a fost arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda şi puii corbului; după alţii, amestecul între tinerii care organizau mişcări politice în spirit democratic. Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani; acolo a fost lovit de o boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, insa fara a avea aceeasi coerenta si caliatate ca inainte 

Grigore Alexandrescu - fabula Cainele si catelul

Canele si catelul

de Grigore Alexandrescu

    Grigore Alexandrescu este unul dintre scriitorii reprezentanti ai epocii de dinaintea Revolutiei de la 1848,in opera caruia elementele romantice se imbina cu cele clasice.A ramas in constiinta posteritatii prin fabulele sale in care ,indirect,a luat atitudine fata de moravurile societetii timpului sau.

    Fabula este o opera epica in proza sau in versuri cu character satiric sau moralizator in care autorul critica anumite defecte omenest, punand intamplarile pe seama animalelor a plantelor sau a unor obiecte.

    O astfel de creatie literara este si’’Cainele si catelul’’. Este o opera epica,deoareceeste povestita o intamplare ,pus ape seama animalelor,iar firul narativ se desprinde din dialogul dintre personaje.

    Timpul actiunii este bine precizat, fiind fixat prin adverbul ’’deunazi’’, adica perioada in care poetul traieste.

    Convorbirea diontre cainele Samson si catelul Samurache inprezenta unui bou, formeaza prima parte a poeziei,iar ultima-alcatuita din doua versuri-constituie morala.

    Poezia incepe direct cu afirmatiile ipocrite ale dulaului despre egalitatea intre toate dobitoacele,acesta exprimandu-si dezaprobarea fata de cei care se lauda cu originea lor nobila.’’Cat ini sunt de urate unele dobitoace/cum lupii ,ursii,leii shi alte cateva,/Care cred despre sine ca pretuiesc ceva.’’ Samson considera ca egalitatea este expresia progresului.El afirma ca se bucura atunci cand cel mai umil dintre caini i se adreseaza prin cuvinte simple.

    Interventia autorului completeaza portretul cainelui evidentiind forta lui fizica si important ape care si-o da facand declaratii nesincere despre eelitate:’’Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare/Samson,dulau de curte ce latra foarte tare.’’

    Samurache isi depaseste timiditatea ,crezand ca declaratiile auzite sunt spuse din toata inima si se grabeste sa-si exprime iubirea fata de bou si fata de Samson.Catelul isi manifesta sentimentela prin vorba pline de caldura. Simpatia pentru cei doi se sublimeaza prin cuvintele’’minunata’’,’’cinstesc’’ ,’’fratii mei’’.

    Samson raspunde cu indignare si-l ameninta pe samurache pentru ca a indraznit sa sa considere egalul lor.Antiteza dintre ideile sustinute si cea ce crede in relitate Samson despre egalitate,sa subliniaza prin afirmatia ca ii uraste pe cei care se cred superior lui , ca vrea egalitate cu ei , dar nu cu aceia neinsemnati.Ultimile doua versuri constituie morala intregii fabule, ironizand pe cei care afiseaza idei democratice,dar nu le respecta in relatiile cu oamenii simplii si slabi.Precizarea’’intre noi’’dezvaluie sunsul alegoriei :intamplarea prezentata se petrece defapt in lumea oamenilor.

    Omul modest este reprezentat de catelul Samurache-diminutivul avand o importanta deosebita in precizarea categoriei sale sociale.

    Demagogul care uramareste sa devina sa devina egal cu cei puternici este reprezentat de dulaul Samson –numele propriu amintind de un personaj biblic.Mentiunea’’ce latra foarte tare’’ rezuma calea obisnuita folosita de toti demagogii :discrursurile inflacarate si nesincere.

    Categoria oamenilor insensibili,incapabile de a se afirma prin ceva este simbolizata de’’un bou oarecare’’.

    Versurile lungi sau scurte,cum masura inegala si rima,in general, imperecheata ,servesc cel mai bine intentiilor poetului de a realiza interferenta lumii umane cu cea animaliera prin diferite mijloace.

    Intrunind toate aceste trasaturi , opera literara’’Cainele si catelul’’ se incadreaza in specia literara numita fabula. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Cainele si catelul de Grigore Alexandrescu fabula, referat, rezumat 

Fabula Câinele şi căţelul este construită pe contrastul dintre promisiunile şirete şi ipocrite ale unora şi credulitatea altora. Acest contrast, prefigurat încă din titlu, este dezvoltat gradat. După ce îşi expune, în faţa unui „bou oarecare", profesiunea de credinţă „democratică", mimând modestia, câinele Samson îşi araţii adevărata faţă atunci când teoria sa egalitaristă este pusă în practică de căţelul Samurache.  
 
Sensibilizat de modestia afişată de Samson, ca şi de antipatia acestuia faţă Az „unele dobitoace" care, stăpânite de „mândrie" fiindcă „se trag din neam mare", pretind să li se spună „domnia voastră", Samurache se crede îndreptăţit să se adreseze celor doi în acest mod: „ Gândirea voastră [...] îmi pare minunată, / Şi simţământul vostru îl cinstesc, fraţii mei". „Plin de mânie", Samson retează cu brutalitate clanul democratic al semenului mai mic: „Noi, fraţii tăi, potaie! / O să-ţi dăm o bălaie / Care s-o pomeneşti". Aşadar, dulăul se comportă în realitate faţă de cei mai mici ca şi „lupii, urşii, leii" faţă de el, făcând caz de rangul său: „Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, / Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?". La tentativa căţelului de a-i aminti ceea ce declarase mai înainte, Samson conchide fără drept de replică: „Adevărat vorbeam / Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căţei". Acum se dcsăvârşcşte opoziţia amintită; 

 
Retorica sforăitoare a „modestului" şi „democratului" dulău, căreia îi cade pradă naivul căţeluş, contrastează  violent cu adevăratul caracter al lui Samson, trădat de comportamentul său. Câinelc este, în realitate, un demagog, animal de intenţia parvenirii la „egalitatea" cu cei mai mari decât ci. Morala fabulei, i/.olată de restul poeziei printr-un spaţiu alb ce ne sugerează că urmează o concluzie, mută in registrul uman înţelesul celor întâmplate în cel animalier, dezvăluind adevărata adresă a poeziei: „Aceasta între noi adesea o vedem, / Şi numai cu cei mari egalitate vrem ",  
 
Fabula Cainele şi căţelul are o structură compoziţională dramatizată. Scriitorul introduce în scenă personajele, dar le lasă să se prezinte singure, folosind stilul direct. Elementele narative (stilul indirect, la persoana a IlI-a) sunt minime, servind ca „indicaţii scenice", însă contribuind şi la caracterizarea personajelor. Deşi făcută pe un ton neutru, observaţia naratorului că Samson era un dulău „ce lătra foarte tare" este semnificativă ca trăsătură distinctivă a demagogului, adică a celui ce-şi afirmă zgomotos falsele credinţe în faţa unui public pe care vrea să-l amăgească. Valoarea artistică a poeziei stă, aşadar, în compozitia scenică, intervenţia subtilă a naratorului spre a sugera trăsătura caracteristică demagogului, utilizarea unui limbaj oral, care conferă naturaleţe personajelor şi dialogului,  
 
Comparativ cu alţi poeţi din epoca de început a literaturii noastre moderne (menţionăm că fabula a fost publicată în anul 1842), Gr. Alexandrescu se dovedeşte aici, ca şi în celelalte fabule menţionate, un maestru al limbii vorbite (cu particularităţi de grai muntean) şi al versului fluent, neâmpiedecat. Alternarea versurilor lungi cu cele scurte, a stilului „ânalt" din discursul lui Samson cu cel „umil", trivial, din replicile acestuia adresate căţelului dau poeziei relief şi varietate. Desfăşurarea acţiunii este dinamică, replicile se succedă într-un ritm rapid, uneori în unul şi acelaşi vers, precum acesta, în care Samurachc nici nu este lăsat să-şi justifice atitudinea frăţească: ,,« - Dar ziceau...» « - Şi ce-ti pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?»''.  
 
Fabula vizează moravuri ale epocii în care a fost scrisă, o epocă de tranziţie de la rânduiclile de tip feudal la cele democratice, care oferă indivizilor egalitatea de şanse în afirmarea valorii lor intrinseci, indiferent de originea socială („Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte: / în zadar nepotul cu ea se făleşte" - spune poetul în fabula Pisica sălbatică şi tigrul). Dar, deşi legată de un anume moment din evoluţia societăţii româneşti, Cainele şi căţelul continuă să fie o poezie actuală, pentru că autorul surprinde o deficienţă caracterologică ce depăşeşte epoca şi locul (demagogi se vor găsi pretutindeni şi în toate timpurile), dar şi pentru că arta compoziţiei şi limbajul fabulei şi-au păstrat prospeţimea şi vigoarea. 

Câinele şi căţelul  
 
"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, 
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva, 
Care cred despre sine că preţuiesc ceva! 
De se trag din neam mare, 
Asta e o-ntâmplare: 
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. 
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate 
Este egalitate. 
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte, 
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte. 
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie 
C-o am de bucurie 
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, 
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră." 
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare 
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. 
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte 
Ca simplu privitor, 
Auzind vorba lor, 
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte, 
S-apropie îndată 
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: 
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, 
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei." 
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie, 
Noi, fraţii tăi, potaie! 
O să-ţi dăm o bătaie 
Care s-o pomeneşti. 
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, 
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" 
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? 
Adevărat vorbeam, 
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, 
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei." 
Aceasta între noi adesea o vedem, 
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.